Să privim mai de aproape ce se întâmplă în corpul nostru când fumăm:

Fumătorul fumează – cum ar putea altfel – prin organele sale respiratorii. Dacă vom considera aceste organe plecând de la rolul prevăzut pentru ele prin legile creaţiei, vom constata că omul, ca orice animal, are nevoie pentru a trăi de trei substanţe alimentare: solidele, lichidele şi aerul.

Această ultimă hrană, indispensabilă vieţii, pătrunde prin plămâni.

Pentru o mai bună înţelegere, să vedem aceste procese mai de aproape. În afara unui oarecare grad de umiditate, aerul inspirat conţine: 20,94% oxigen, 78,40% azot, 0,63% gaze rare şi 0,03% dioxid de carbon.

Azotul atenuează oxigenul care, fără acesta, ar fi prea agresiv pentru organele respiratorii. Se ştie că oxigenul are tendinţa de a se combina chimic cu alte substanţe în contact cu care are loc un proces de oxidare, în urma căruia rezultă căldură şi energie pentru corpul nostru.

Aerul inspirat intră pe nas, trece prin trahee şi bronhii, ajungând în alveolele pulmonare care sunt formate doar dintr–un strat de celule, traversat de vase capilare ale căror pereţi sunt formaţi, la rândul lor, din straturi celulare fine.

Schimbul de oxigen se face prin aceste straturi de celule în aşa fel încât aerul să nu poată ajunge în vasele de sânge şi nici sângele în alveolele pulmonare. Globulele roşii din sânge conţin hemoglobina, care va transporta oxigenul.

Sângele roşu închis care pătrunde în plămâni nu mai conţine decât hemoglobină simplă, căci a distribuit oxigen în tot organismul.

Oxigenul inspirat face ca sângele să devină din nou roşu clar, deschis – deoarece globulele roşii conţin acum hemoglobină îmbogăţită cu oxigen – fiind transportat prin circulaţia sanguină în tot corpul, în acelaşi timp cu substanţele absorbite din hrană şi transformate de organism: hidraţi de carbon, grăsimile şi acizii aminaţi.

Carbonul din hidraţii de carbon, din grăsimi şi din albumine absoarbe oxigenul de pe hemoglobină şi, în contact cu aceasta, se transformă în dioxid de carbon care trece în plasmă.

Sângele transportă acest gaz spre plămâni, unde îl va expulza cu aerul expirat. Totodată sunt transportate şi globulele de sânge roşu–închis care, eliberând oxigenul, nu mai conţin decât hemoglobină. Si circuitul reîncepe cu o nouă inspiraţie care aduce din nou aer în plămâni.

Aerul expirat conţine aceeaşi cantitate de azot şi de gaze rare ca şi aerul inspirat, cam în jur de 79,03%. El nu mai conţine decât aproximativ 16% oxigen, pe când dioxidul de carbon a urcat la 4,57%.

Expunerea de mai sus permite înţelegerea faptului că oxigenul necesar arderilor alimentelor este extras din aerul inspirat şi transportat în tot corpul cu ajutorul hemoglobinei conţinută de sânge. Sistemul respirator al animalelor este identic.

Reînnoirea oxigenului din aer se face pe seama plantelor care, printr–un proces analog, dar invers şi cu ajutorul unei enzime, clorofila, reuşesc, sub acţiunea razelor solare (fotosinteza) să transforme dioxidul de carbon (din aerul expirat de oameni) şi apa în glucide şi oxigen (pe care omul îl inspiră din nou).

Putem astfel înţelege raţiunea coabitării cu animalele şi vegetalele, cu care ne completăm reciproc. Descoperirea acestei minuni a naturii ar trebui să ne facă să o respectăm. Trebuie să sesizăm până la ce punct lumea vegetală este necesară pentru echilibrul aerului, care reprezintă o parte din hrana noastră.

Am fost foarte bine dotaţi de natură, născută din Măreţia Creatorului.

Plămânii noştri, printre altele, având un rol deosebit, dispun de aproximativ un miliard cinci sute de milioane de alveole microscopice. Această mare suprafaţă respiratorie are doar rolul de a primi aerul proaspăt, întăritor, sursă de sănătate ce ne–a fost dăruită de Creaţie.

Mecanismele respiraţiei nu trebuie privite numai din punct de vedere medical. Se petrec lucruri de care nu suntem conştienţi. Stiind că aerul rezultă dintr–un amestec foarte specific, putem presupune că există o anumită „forţă” legată de această compoziţie precisă a ceea ce noi respirăm. Această forţă pe care Goethe o numeşte în Faust: „Fir spiritual care menţine Universul în cea mai profundă coeziune” este în parte eliberată prin respiraţie şi în parte absorbită de corp. Cu cât compoziţia aerului este mai pură şi mai naturală, cu atât mai bună este respiraţia noastră şi cu atât mai multă forţă putem capta.

Plecând de la acest punct de vedere, fiecare fumător ar trebui să aibă mustrări de conştiinţă gândindu–se la toată forţa vitală pe care şi–o fură lui însuşi şi anturajului său. Pe lângă otrava reprezentată de nicotină, fumătorul mai absoarbe şi alte produse anexe şi deşeuri printre care gudron, resturi de hârtie carbonizată, acid prusic şi monoxid de carbon. Aceste substanţe, filtrate de către plămâni, rămân prizoniere în ţesuturile lor fine.

Acţiunea distrugătoare a fumatului vine în special din nicotină, alcaloid a cărui proporţie poate varia între 2% şi 8% după provenienţa tutunului şi procedeul de fabricaţie şi a cărui nocivitate poate fi comparată cu acea a acidului prusic. Unele cercetări au arătat faptul că doar câteva picături de nicotină pot ucide animale de talie medie. Micile păsărele mor instantaneu când în faţa ciocului lor este ţinut un bastonaş de sticlă muiat în nicotină.

În ceea ce priveşte testele efectuate asupra omului, s–a putut constata că 3 mg de nicotină produc reacţii ce pot pune viaţa în pericol ca, de pildă, pierderea gravă a conştiinţei. Doza mortală este în jur de un centigram. Dacă un copil mic găseşte o ţigară şi o mănâncă, aceasta, dacă nu se aplică imediat un tratament, îi este fatală. Stiind că nicotina este distrusă în jurul temperaturii de 500o C şi că la combustia unei ţigarete se ating doar 350o C, din cele 2 mg de nicotină dintr–o ţigară, fumătorul absoarbe în timpul fumatului în jur de 1 mg din care o jumătate pătrunde în corp. Sângele primeşte 25%, ceea ce corespunde unei injecţii intravenoase cu 0,125 mg dintr–o otravă foarte puternică. Această doză nu determină moartea imediată, dar absorbţia continuă este, pentru corp, o sursă de leziuni ireversibile.

Pe timp indelungat, nu numai ţesuturile pulmonare sunt atinse, dar şi sângele, a cărui funcţie este grav afectată. Datorită proprietăţilor sale chimice, monoxidul de carbon eliberat de fumător are o afinitate de trei sute de ori mai mare pentru hemoglobină decât oxigenul. Astfel, cu timpul, o mare parte din globulele roşii nu mai pot vehicula oxigenul, determinând în ţesuturi şi organe, o lipsă în aprovizionarea cu acest element indispensabil. Dacă adăugăm la aceasta şi distribuţia celorlalte otrăvuri degajate prin combustia nicotinei şi vehiculate, la rândul lor, în tot corpul, prin intermediul sângelui, înţelegem apariţia unor serioase maladii a căror origine este adesea inexplicabilă.

Când sângele primeşte o cantitate constantă de substanţe nocive, radiaţia sa se modifică. Această radiaţie constituie o punte între corp şi suflet, prin care trec impresiile ieşite din suflet sau care se întorc în suflet. Nu numai îmbolnăvirea plămânilor produce o modificare în radiaţia noastră sanguină, dar şi celelalte otrăvuri diseminate în corp, pe fondul slăbirii generale a acestuia. Astfel, nu numai aerul este poluat, dar şi „instrumentul” ce leagă sufletul de corp, perturbând „transmisiile” de care am vorbit anterior. Mesajul Graalului „În Lumina Adevărului” al lui Abdrushin (Vol. III, „Misterul sângelui”) explică în mod clar importanţa deosebită a compoziţiei sângelui. Rolul său apare şi în scrierile biblice. Astfel, sângele nu are doar un rol biologic, ci el este un veritabil purtător al vieţii.

Principiul mişcării face parte din legile eterne ale creaţiei, care organizează şi menţine totul în mod înţelept. Îl putem observa cu uşurinţă în ciclul naturii unde putem găsi, ca pretutindeni, o mişcare circulară. Corpul uman ne furnizează şi el dovada acestei mişcări prin circuitele ce se produc fără ştirea noastră: mica şi marea circulaţie, respiraţia, alimentaţia, metabolismul etc … Toată existenţa noastră este supusă acestei mişcări, tot aşa cum anotimpurile se schimbă, ziua urmează nopţii, moartea – naşterii.

Alimentaţia nu este posibilă decât atunci când circuitul este în mişcare şi când legea lui „a da şi a primi” intră în acţiune, altfel spus când primirea unor substanţe noi (de care încă nu ne–am servit) urmează eliminării celor care tocmai au fost folosite. O înţelegere sporită a mediului nostru înconjurător ne ajută să sesizăm mai bine concepte ca acela de circuit mai sănătos sau mai ecologic.

Ce se petrece când fumăm? Mai putem vorbi în acest caz de ciclul determinat de legile Creaţiei? Expirarea fumului nu poate fi considerată faza unei mişcări circulare – aşa cum sunt alimentaţia sau digestia – deoarece în această împrejurare este vorba de substanţe ce nu pot fi asimilate. Absorbţia unor substanţe străine, pentru care natura nu a prevăzut o modalitate de eliminare, este nocivă. Dacă excesele, cum ar fi excesul de mâncare sau contracţiile musculare excesive la sportivii de performanţă sunt întotdeauna nefaste, atunci absorbţia unor substanţe indezirabile aşa cum se întâmplă când fumăm este de–a dreptul criminală, căci, în timp, organismul nu poate să se mai descurce. Si nu trebuie să ne maltratăm corpul pentru că în acest fel pierdem acest „instrument vital”, în loc de a–l menţine în stare de funcţionare. Iată de ce trebuie să tratăm corpul nostru cu toată grija ce i se cuvine. Va introduce vreodată un automobilist în motorul maşinii sale un carburant care să–i perturbe funcţionarea? Atunci pentru ce am proceda altfel cu corpul uman?

Argumentul cel mai frecvent invocat pentru a ne disculpa este că „ar fi vorba despre o plăcere inofensivă şi am fi nedrepţi cu noi dacă nu ne–am oferi–o.” Scuzele de acest gen nu lipsesc niciodată. La tineri şi mai ales la femei şi tinerele fete, fumatul este adesea considerat necesar pentru a imita comportamentul masculin, privilegiat, deci ca un semn de „emancipare”. De când consumul de tutun a sporit la femei, acestea au început să fumeze în public, devenind categoria preponderentă a locuitorilor planetei ce se abandonează acestui viciu.

Pentru a regăsi modelul comportamental în concordanţă cu legile naturii trebuie să ne întoarcem privirile către lumea animală pe care omul nu a ajuns încă să o perturbe. Această constatare ar trebui să ne facă să ne fie ruşine, deoarece o persoană cu adevărat raţională n–ar fi trebuit să tolereze niciodată această absurditate care este consumul de tutun.

Ceea ce un animal face în mod natural, omul, ca fiinţă superioară, ar trebui să facă deliberat, conştient de faptul că se decide pentru ce este just. Ar pune astfel în valoare capacităţile sufletului său a cărui misiune este să completeze erudiţia intelectului. Căutarea sa exagerată de noi pasiuni l–a degradat, l–a azvârlit pe un rang inferior altor creaturi.

Să abordăm în acest context o problemă cu totul deosebită. Autorul a intrat recent în posesia unui document al ligii pentru protecţia animalelor care conţine revelaţii impresionante despre cruzimea unor teste. După acest studiu, numai în Germania sunt sacrificate pentru cercetări în jur de 14 milioane de animale de toate felurile. Este intolerabil pentru aceste aşa–zise „creaturi umane” şi în totală opoziţie cu necesitatea crescândă de a „proteja viaţa”, inclusiv a prietenilor noştri cu patru labe şi a lumii vegetale, ca, pe lângă aceste experienţe efectuate pe animale în scopuri militare sau medicale, să se facă şi teste legate de fumat, alcool, droguri, cosmetice şi alte produse fără caracter medical, teste care sunt făcute şi aprobate de societatea noastră. Animalele astfel maltratate suferă fără să se plângă. O imagine zguduitoare este aceea a unui mic iepuraş într–o cuşcă, cu capul învelit într–o bonetă la capul căreia fumegă o ţigare. Animalul, pus să respire într–o atmosferă plină de fum este condamnat să moară încetul cu încetul în chinurile cele mai mari şi asta pentru a putea concluziona, pe baza acestei experienţe crude, că nocivitatea nu ştiu cărei mărci de ţigarete a diminuat. Care va fi reacţia copiilor noştri văzând cum părinţii lor chinuie în felul acesta unul din animalele lor familiare pentru a vedea câte ţigări îşi pot permite? Ar trebui ca fiecare fumător care se gândeşte să treacă la ţigări „mai puţin toxice” să aibă în faţa ochilor această imagine.

Se uită adesea că anumite boli nu reprezintă decât o consecinţă tardivă a fumatului. Constrângerea impusă constant organismului de o proastă respiraţie datorată poluării aerului se manifestă de la o zi la alta chiar dacă amânările sunt mai mari şi starea de boală cronică cere un anumit timp până a se instala. Lovitura în retur va veni cu siguranţă. Acela care începe să fumeze va suferi unele reacţii. Odată obişnuinţa instalată, nicotina produce o oarecare plăcere. Răul de la început dispare pentru a face loc unui sentiment de bunăstare într–o atmosferă „de calm”. Fumatul poate chiar creşte dorinţa de lucru.

Nevoia se face repede simţită şi creşte rapid datorită modificărilor evocate mai sus.

Atribuim adesea altor cauze starea de indispoziţie şi afectarea fizică ce apare. Astfel, persoanele cu tendinţă spre constipaţie observă că problema lor se agravează şi se gândesc că o pot combate fumând mai mult şi consumând cafea, convinşi că oprirea fumatului le–ar agrava această constipaţie. În realitate, intoxicaţia cronică cu tutun se manifestă sub diferite forme cum ar fi, de exemplu, stările de nervozitate, scăderea apetitului, diareea alternând cu constipaţia, perturbarea ritmului cardiac etc. În acest stadiu, fumătorului îi este destul de greu să mai dea înapoi. El fuge de realitate, abandonându–se viciului său dar, cu toate acestea, starea sa este mai puţin frapantă decât starea echivalentă a celor ce se droghează cu droguri, alcool, şi tocmai aici rezidă pericolul!

Transformările patologice ce apar ulterior la nivelul diferitelor organe ating în mod special arterele, al căror perete interior se îngroaşă, antrenând pierderea elasticităţii sale şi, în consecinţă, proasta circulaţie a sângelui.

Procesul ce conduce la o modificare în alimentarea organelor este ascuns. Mulţi fumători nu sunt conştienţi de scăderea progresivă a capacităţilor lor intelectuale pentru că nu–şi dau seama până la ce nivel suferă creierul lor de lipsa irigaţiei normale. Etapa următoare este ceea a sclerozei cerebrale (prin îngroşarea arterelor creierului).

Cu cât creierul este mai invadat de deşeuri, cu atât el este mai prost irigat datorită îngustării arterelor sale şi datorită scăderii receptivităţii sale la vibraţii. Fumătorul este angrenat într–un sistem ce–l face refractar oricărui gând nou sau înalt. Prin „înalt” înţelegem „modelele spirituale” care există deasupra creaţiei perisabile, în sferele spirituale eterne de unde emană, conform legilor creaţiei, întreaga Forţă ce se revarsă asupra noastră. În alte epoci oamenii erau mai deschişi la aceste ajutoare ce veneau din înălţimile sferelor luminoase.

Astăzi, din ce în ce mai frecvent, întâlnim persoane tinere care au suferit un infarct datorită sclerozei coronarelor.

Când organele corpului au fost atinse, este inutil să tratăm bolile pe care acestea le produc. Nu mai putem face decât ceea ce este efectiv „posibil”, în funcţie de caz. Amputarea unui picior este un exemplu tipic de lovitură în retur pe care o primeşte un fumător când afectarea corpului său este într–un stadiu ultim şi acesta începe deja să moară. Trebuie într–adevăr să existe toate acestea?

Ficatul, alături de rinichi, exercită o importantă funcţie de eliminare. Un ficat bolnav reprezintă o poartă de intrare pentru toate bolile deoarece, nemaifiind capabil să elimine toxinele aşa cum ar trebui să o facă, el nu mai poate fi un zid de apărare împotriva bolilor grave. Solicitat frecvent şi într–o singură direcţie datorită folosirii tutunului, ca şi în cazul alcoolului şi al drogurilor, el va sfârşi prin a nu mai putea rezista acestor tratamente vătămătoare.

Faptul că bolile despre care am vorbit ating în mod egal şi persoanele care nu fumează, fumătorii fiind cruţaţi, este un argument în plus împotriva fumatului. Aproape toate bolile rezultă din combinarea mai multor factori, alături de care regăsim unele predispoziţii sau un anume mod de viaţă. Statisticile arată fără putinţă de tăgadă că gangrena gambei apare mai ales la fumători (rar şi la diabeticii nefumători). La fel pentru scleroza cerebrală, îngroşarea coronarelor şi infarctul miocardic. Cea mai mare parte a persoanelor care suferă de cancer pulmonar au fumat sau mai fumează încă. Micul procent de nefumători atinşi de aceleaşi boli din cauza unor predispoziţii sau a unui mediu ambiant agresiv nu este un argument în favoarea acestui drog.

Pericolul vine din aceea că, până în acest moment, medicina n–a furnizat suficiente precizări privind degradările cauzate de tutun asupra organelor. Mulţi fumători nu sunt câtuşi de puţin informaţi. Toată lumea ştie că ignoranţa nu te scapă de pedeapsă deoarece, pentru a relua o zicală bine cunoscută: „Nimeni nu poate fi considerat că nu cunoaşte legea.” Faptul că un medic conştiincios interzice imediat fumatul unei persoane suferind de o boală de ficat ar trebui să dea de gândit. Această interdicţie ar trebui să se aplice şi în cazul altor boli. Din păcate, recomandările sunt urmate foarte rar şi cel mai frecvent se combat efectele unor boli, nu cauza ce a produs–o. Cel mai grav este că bolile sunt adesea rezultatul atitudinii unor persoane care nu vor să recunoască faptul că ar trebui să–şi schimbe complet modul de viaţă, pentru a se simţi mai bine. A nu trata decât simptomele poate fi comparat cu atitudinea unui pilot care, văzând beculeţul de alarmă aprinzându–se la bord, îl deşurubează ca să–şi poată continua zborul în linişte.

Ar trebui găsite mai multe exemple pentru aprofundarea acestui subiect dar, pentru acela care a hotărât să continue să fumeze, nici o teză – indiferent cât de argumentată ar fi ea – nu va folosi. Să rezumăm deci cele trei efecte nefaste ale fumatului:

Fiecare fumător îşi face rău, distrugând corpul ce i–a fost dat de Creator în cadrul înţeleptei organizări a naturii.

Apoi, fiecare fumător îi vatămă pe cei din jurul său, care, găsindu–se în aceeaşi ambianţă, sunt siliţi să respire fumul. Deoarece legile juridice nu respectă legile creaţiei, nu contăm pe ele pentru a face respectat dreptul nefumătorilor la un aer curat.

Copilul este victima comportamentului de neiertat şi a inconştienţei mamei sale, care, fumând în timpul sarcinii, îi vatămă micul corp încă înainte de a fi născut.

Persoanele care s–au hotărât să nu mai fumeze trebuie să ştie că sunt legate de ceva greu de învins. Ele trebuie să recunoască că această înclinaţie reprezintă un obstacol periculos pe drumul lor către libertate, că le împiedică să se înalţe şi că le reţine în planul material în care se află în momentul actual. Ele nu pot sesiza că aerul curat reprezintă un minunat dar pe care creaţia ni–l oferă şi care ne procură o senzaţie mai plăcută decât senzaţiile fictive pe care le dă fumatul. În momentul în care fumătorul îşi dă seama că face rău, el devine capabil să scape mai repede de acest obicei.